privirile-ți nomade urmăreau febril liniile trupului meu
unduios întinse
și de-abia răsărind printre cearșafuri opal

cântam pe atunci,
repetată până la epuizare și pe de rost știută
sonata pentru doi
în unu

în zilele-acelea
L`air du temps ne căptușea persistent nările
ca-ntr-un adágio noctambul
și carnal

acum somatic presupuse
umbrele ni se preling dintr-un opt răsturnat
și ilicit
infinitul nu mai înseamnă nimic de o vreme

ultimul parfum de la tine de-abia mai stăruie
ultimelor poeme